Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la bunica mea, mi se umple indata sufletul de bucurie. A doua mama...asa am numit-o inca de pe vremea cand ma crestea, ma mangaia, ma hranea si imi spunea povesti. Tot timpul am stiut ca o iubesc, dar am realizat ca o idolatrizez si nu pot sa traiesc fara ea de-abia in urma cu trei saptamani, cand a trecut peste o interventie chirurgicala dificila. Avea sanse de reusita 50 % si puternica asa cum o stiu, si le-a fructificat din plin. Acum se recupereaza...e bine! Merita acest lucru din plin, merita o a doua viata. A facut numai bine in viata si Dumnezeu a rasplatit-o cum a stiut El mai bine! iar noua, nepoatelor ei ni s-a dedicat intrutotul.
Eram mica, undeva pe la cinci ani si vad acum prin ochii mintiii cum ma alinta. Ma lua de la camin, atunci cand parintii nu aveau posibilitatea, ma ducea la ea la serviciu, adica la spital unde a lucrat devotata 40 de ani de zile fara intrerupere. Acolo, imi facea toate poftele, iar cand ajungeam acasa ele continuau. Mamaie...hai sa ne jucam….! Mamaie...imi faci gogosi? Mamaie...iesim afara? Raspunsul era mereu acelasi...Sigur ca da iubita mea! Atata grija imi purta incat zici ca eram un ou...sa nu-mi faca nimeni rau, sa arat bine, sa am rochitele calcate si sa mananc sanatos si evident sa invat!
Ii port si numele...ne cheama Ioana pe amandoua...numai ca pe ea apropiatii o striga Cocuta. Avem si aceeasi grupa de sange si principiile bine impamantenite. Si nu sunt deloc comuniste, asa cum imi zic ceilalti prieteni de-ai mei despre bunicele lor. Mamaia a stiut sa fie in pas cu vremea, si la vorbe si la port...cum zice ea! A fost si este cocheta! Deux-pieces-ul mereu existent in garderoba ei, in culori de crem, maro, verde sau turcoaz. Ea m-a invatat si materialele, care sunt de calitate si care nu. Nu exista doar maro, ci si coniac, nu exista roz, ci roz prafuit sau ca gri cu nuante de bej este egal cu grej. Esarfele au si ele un loc de cinste in dressingul ei si mi-a aratat si mie cum sa le port si cum sa le innod ca sa arate ca in familiile de aristocrati.
Acum are 69 de ani, dar o stare fizica ca la 50. Dupa interventia chirurgicala, e normal, e slabita, dar are aceeasi forta sa se ridice si sclipirea in ochi de pretutindeni. E mai nervoasa, dar ii raspund cu blandete, asa cum o facea si ea o data. Si uitandu-ma la ea, ma intreb onest, cat de fragili suntem noi oamenii si cate ne rezerva aceasta viata!?
Ma intreb insa ce este in mintea celor care isi uita bunicii, ii lasa de izbeliste, multi ajungand la azile sau si mai rau...pe strazi. Mai sunt altii, care se multumesc cu gandul ca bunica sau bunicul traiesc, undeva departe. E usor! Ii viziteaza de Craciun si Paste. Si le telefoneaza o data la trei luni. E prea putin, pentru niste oameni care ti-au fost aproape, pentru o bunica, care poate ti-a fost a doua mama sau si mai bine ti-a facut toate placerile mai ceva ca proprii tai parinti.
E adevarat ca aceasta bunica despre care va vorbesc si de care sunt foarte atasata este cea din partea mamei. Mamaia din partea tatalui o iubesc si pe ea si ii arat dragostea mea oricand am ocazia. Imi zice mereu si ea...Iti multumesc pentru ca ai venit la mine, ca mi-ai telefonat sau mi-ai adus prajituri. Simte mereu nevoia sa-mi spuna aceste vorbe. Poate ca acum, ajunsa la batranete se simte descurajata, iar ceea ce fac eu, i se pare un lucru mare. Ii explic ca sunt gesturi firesti, nu obligatii. Le iubesc si atat!
Ii port si numele...ne cheama Ioana pe amandoua...numai ca pe ea apropiatii o striga Cocuta. Avem si aceeasi grupa de sange si principiile bine impamantenite. Si nu sunt deloc comuniste, asa cum imi zic ceilalti prieteni de-ai mei despre bunicele lor. Mamaia a stiut sa fie in pas cu vremea, si la vorbe si la port...cum zice ea! A fost si este cocheta! Deux-pieces-ul mereu existent in garderoba ei, in culori de crem, maro, verde sau turcoaz. Ea m-a invatat si materialele, care sunt de calitate si care nu. Nu exista doar maro, ci si coniac, nu exista roz, ci roz prafuit sau ca gri cu nuante de bej este egal cu grej. Esarfele au si ele un loc de cinste in dressingul ei si mi-a aratat si mie cum sa le port si cum sa le innod ca sa arate ca in familiile de aristocrati.
Acum are 69 de ani, dar o stare fizica ca la 50. Dupa interventia chirurgicala, e normal, e slabita, dar are aceeasi forta sa se ridice si sclipirea in ochi de pretutindeni. E mai nervoasa, dar ii raspund cu blandete, asa cum o facea si ea o data. Si uitandu-ma la ea, ma intreb onest, cat de fragili suntem noi oamenii si cate ne rezerva aceasta viata!?
Ma intreb insa ce este in mintea celor care isi uita bunicii, ii lasa de izbeliste, multi ajungand la azile sau si mai rau...pe strazi. Mai sunt altii, care se multumesc cu gandul ca bunica sau bunicul traiesc, undeva departe. E usor! Ii viziteaza de Craciun si Paste. Si le telefoneaza o data la trei luni. E prea putin, pentru niste oameni care ti-au fost aproape, pentru o bunica, care poate ti-a fost a doua mama sau si mai bine ti-a facut toate placerile mai ceva ca proprii tai parinti.
E adevarat ca aceasta bunica despre care va vorbesc si de care sunt foarte atasata este cea din partea mamei. Mamaia din partea tatalui o iubesc si pe ea si ii arat dragostea mea oricand am ocazia. Imi zice mereu si ea...Iti multumesc pentru ca ai venit la mine, ca mi-ai telefonat sau mi-ai adus prajituri. Simte mereu nevoia sa-mi spuna aceste vorbe. Poate ca acum, ajunsa la batranete se simte descurajata, iar ceea ce fac eu, i se pare un lucru mare. Ii explic ca sunt gesturi firesti, nu obligatii. Le iubesc si atat!
