Cândva, paradisul era apropae sigur, într-o grotă. Homus Sapiens trăia într-un univers paralel cu cel de astăzi. Păsări care cântau Sinfonia a III-a, o simplă floare plăpânda, o rază sfioasă de soare, un insignifiant strop de ploaie, iarba cea verde şi proaspătă, dialogul dintre o biată frunză şi astrul ceresc într-o noapte senină de iunie, asta însemna paradisul omului de atunci.
M-am întrebat care este paradisul unui copil : primii fulgi de nea jucându-se prinsa asemenea unor prichindei, renaşterea naturii pas cu pas, de la primul ghiocel pâna la cireşele de sânge din grădina bunicii, un fluture multicolor trăindu-şi din plin viaţa, o singură zi, ca un viteaz care a doborât duşmanul, covorul uscat de frunze moarte aşternut peste pământul rece şi uscat, odinioară o pajişte verde, verde. Copilaria însăşi e un paradis. Un paradis trăit într-o bilă de sticlă, ferit de veninul si înţepăturile „albinelor” de afară, un paradis pur şi unic pentru fiecare pui de om. Copiii- mâinile cu ajutoarul cărora atingem cerurile ( Henry W.B).
Paradisul privit prin prisma unui bătrân este complet diferit de restul. Poate ei îşi doresc să-şi vadă nepoţii mari, îşi doresc ca fii lor să dobândească fericirea ca pe o răsplată, nu ca pe un scop, îşi doresc să vadă, poate pentru ultima dată, valurile spumoase ale mării, îşi doresc poate ca o rază de soare să le dezmierde pielea ridată, peste care au trecut anii ca zborul unei rândunele care tăia albastrul cerului ca pe o săgeată, îşi doresc ca în urma lor să rămână ceva puternic, clădit cu grijă, făurit cu mândrie precum faimosul turn din Pisa, îşi doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor. Acesta este paradisul omului care a dat piept cu realitatea crudă în care trăim, a reuşit să treacă peste obstacolele vieţii şi a ajuns la vârsta la care moartea vine odată cu uitarea.
Cât despre paradisul meu, nici eu nu ştiu exact care este. „Drumul spre paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel ce a cunoscut cu adevărat deznădejdea poate înţelege violenţa luminii din pictura lui Van Gogh” (O.P). Eu nu ştiu dacă am cunoscut Infernul, nu cred că am fost cu adevărat deznădăjnuită şi implicit nu cred ca am cunoscut încă Paradisul meu. Dar nu mi-e teamă, pentru că această scurtă viaţă pe care o am poate fi oricând transformată într-un paradis, iar această mică planetă este floarea de lotus a Paradisului meu.
