Cu cat percepi mai bine timpul, cu atit esti mai inaintat intr-o dizarmonie organica. in mod firesc, trecutul se pierde in actualitatea prezentului, se insumeaza si se topeste in el. Regretul — expresie a acuitatii temporale, a dezintegrarii din prezent — izoleaza trecutul ca actualitate, il vitalizeaza printr-o adevarata optica regresiva. Caci in regret trecutul pastreaza o virtute de posibil. Un ireparabil convertit in virtualitate.Cand stii neincetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se injghebeaza in jurul acestei constiinte incearca sa-l salveze pe toate laturile. Profetia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputind fi in prezent, transformam trecutul si viitorul in prezente, incit nulitatea actuala a timpului ne usureaza accesul infinitatii lui. A fi bolnav inseamna a trai intr-un prezent constient, intr-un prezent sie insusi trans-lucid, caci teama de trecut si de viitor, de ce s-a intimplat si de ce se va intimpla, dilata clipa pe masura imensitatii temporale. Un bolnav care-ar putea trai naiv n-ar fi propriu-zis bolnav, caci poti fi atins de cancer, daca n-ai teroarea deznodamintului (acest viitor care fuge inspre noi, nu spre care alergam), esti sanatos. Nu exista boli, ci numai constiinta lor insotita totdeauna de hipertrofia simtului temporal.Uneori nu ni se intimpla sa pipaim timpul, sa-l pierdem printre degete, in excese de intensitate care-l proiecteaza in conture materiale? Sau alteori sa-l simtim ca o adiere subtila prin firele de par? Sa fi obosit? Cauta el vreun culcus? Sint inimi mai ostenite ca el si care totusi nu i-ar refuza azilul... Raul, parasind indiferenta originara, si-a luat Timpul ca pseudonim. Oamenii au construit paradisul filtrind eternitatea, din „esenta“ de vesnicie. Acelasi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibila suferinta. Caci, intr-adevar, ce este ea daca nu „esenta“ de timp? Dupa miezul noptii, gindesti ca si cum n-ai mai fi in viata sau — in cel mai bun caz — ca si cum n-ai mai fi tu. Devii o simpla unealta a tacerii, a vesniciei sau a vidului. Te crezi trist si nu stii ca acestea respira prin tine. Esti victima unui complot al fortelor obscure, caci dintr-un individ nu se poate naste o tristete care sa nu incapa in el. Tot ce ne intrece isi are sursa in afara de noi. Atit placerea, cit si suferinta. Misticii au raportat revarsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru ca nu puteau admite ca marginirea individuala este capabila de atita plinatate. Asa se intimpla cu tristetea si cu toate. Esti singur, dar cu toata singuratatea. Cind totul se mineralizeaza, nostalgia insasi devine geometrie, stincile par fluide fata de impietrirea vagului sufletesc si nuantele sint mai prapastioase decit muntii. Atunci nu-ti mai trebuie decit tremurul si privirea ciinilor calcati, si-un ceas hodorogit din alte secole — perna a unei frunti innebunite. De cite ori ma primblu prin ceata, ma dezvaluiesc mai usor mie insumi. Soarele te instraineaza, caci descoperindu-ti lumea, te leaga inselaciunilor ei. Dar ceata este culoarea amaraciunii. Accesele de mila sint precedate de o stare de slabire generala, in care umbli cu teama de a nu cadea in toate obiectele, de a nu te topi in ele. Mila este forma patologica a cunoasterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi asezata in rindul bolilor, ea fiind un lesin... vertical. Cazi in directia propriei singuratati. Noptile albe — singurele negre — te fac un adevarat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund...
Scufundarea muzicala si nedefinita spre radacinile temporalitatii ramine o voluptate neimplinita, fiindca nu putem atinge marginile timpului decit sarind din el. Saltul acesta ni-l face insa exterior; ii percepem marginile, dar nu in experienta lui. Suspendarea il transforma in irealitate si-i rapeste sugestia de infinit — decor al noptilor albe. Somnul n-are alt rost decit uitarea timpului, a principiului demonic ce vegheaza in el. in biserici ma gindesc adesea ce lucru mare ar fi religia daca n-ar fi credinciosii, ci numai nelinistea religioasa a lui Dumnezeu, de care ne vorbeste orga.
Mediocritatea filozofiei se explica prin faptul ca nu se poate cugeta decit la o temperatura scazuta. Cind esti stapin pe febra, orinduiesti gindurile ca papusile; tragi ideile de ata si publicul nu se refuza iluziei. Dar cind orice privire spre tine insuti e un incendiu sau un naufragiu, cind peisajul launtric e o devastare somptuoasa de flacari evoluind la orizontul marilor — atunci dai drumul gindurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior. Daca as sti c-am fost trist o singura data din cauza oamenilor, de rusine as depune armele. Ei pot fi uneori iubiti sau uriti si totdeauna compatimiti, dar atentia unei intristari e o concesie degradanta. Clipele de generozitate divina, in care i-am imbratisa pe toti, sint inspiratii rare, adevarate „gratii“. Iubirea de oameni este boala tonica si in acelasi timp ciudata, fiindca nu-i sprijinita de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n-a existat pina acum si desigur nu va exista niciodata. Cunoasterea nu merge in sensul umanitatii. — Sint insa pauze ale luciditatii, recreatii ale cunoasterii, crize ale ochiului necrutator, care il pun in situatia stranie a iubirii.
Atunci ar dori sa se intinda in mijlocul strazii, sa sarute talpile muritorilor, sa dezlege curelele incaltamintei negustorilor ca si cersetorilor, sa se tiraie prin toate ranile si insingerarile, sa atirne de privirea criminalului aripi de porumb — sa fie ultimul om din dragoste!
